Un copil, nimic mai mult

Am găsit poza asta pe Facebook şi m-am îndrăgostit de ea. Totodată, am avut ocazia să constat a mia oară că cei care iubesc excesiv animalele, nu dau doi bani pe oameni. Alăturat pozei, erau comentarii revoltate: "săracul căţel", "ăsta e unul din motivele pentru care urăsc copiii", iar alta mai miloasă, atrăgea agramat atenţia asupra "mediului" în care "sa născut copilu".

Eu aş zice că micuţul ăsta jegos are cel mult doi ani... E străin de ifosele luptătorilor pentru drepturile animalelor, căţelul e singura lui jucărie pe care acum îl trage de coadă, dar cu siguranţă alteori îl strînge cu drag în braţe, că aşa fac copiii. Mai cred că piciul e mai sănătos decît mulţi dintre copiii noştri crescuţi în globuri de cristal, feriţi de microbi şi "bacterii rele", nu se spală pe dinţi niciodată cu Colgate, nu foloseşte săpun Dove, şi nici Pampers nu poartă, se pişă pe unde apucă.
Şi pentru că simte pămîntul care ne rabdă pe toţi sclifosiţii, cu tălpile goale, îmi vine să-l strîng în braţe în gînd, să-i sărut obrăjorii şi bucuţele şi să-l las să alerge desculţ, să-l las să fie ceea ce trebuie să fie... Copil!

Scrisoare către opoziţie

Dragi grevişti ai opoziţiei

Vă scriu ca să vă informez că mie personal şi multor altora, ni s-a cam acrit de greva voastră ridicolă, grevă cu care vă întindeţi mă tem, mai mult decît vă încape plapuma domnului Antonescu. De asemenea, nu cred că mă voi mai putea gîndi vreodată la accesoriile unui dormitor, fără să-mi sară gîndul la El Lider Maximo al vostru, vestit pentru somnolenţa patologică a domniei sale.

Aş vrea să ştiţi că de aici, din „teritoriu”, greva dumneavoastră nu se vede ca din studiourile televiziunilor care vă găzduiesc aprigele lupte din gură cu puterea, ci mai degrabă ca pe o dovadă de nesimţire şi dezinteres total faţă de cei care probabil acum, regretă că v-au ales.  Dacă aţi avea curiozitatea să ascultaţi vocea străzii, nu, nu aceea oploşită pe la Universitate care cere musai anticipate, ci cea din ţară, a omului de rînd neimplicat politic dar pe care-l căpuşaţi luîndu-vă indemnizaţiile fără cea mai mică reţinere sau mustrare de conştiinţă, aflaţi ca vă cataloghează cu următoarele epitete: putori, leneşi, trîntori, paraziţi, nesimţiţi, hoţi, afacerişti, tîlhari şi multe altele care nu-mi vin acum în minte, sau mă abţin să le scriu, ca nu cumva să vă afecteze siesta de după prînzul pe care tot noi, proştii vi-l oferim pe degeaba.

Domnilor deputaţi, onor senatori, stimaţi grevişti, am cere prea mult dacă v-am ruga să extindeţi greva şi asupra apariţiilor la televizor? Nu de alta, dar nivelul de lehamite la care se  poate ajunge, a atins un prag critic şi ne stă dumicatul în gît văzîndu-vă mereu aceiaşi pe toate posturile, în încercarea de legitima circul ieftin la care ne supuneţi agresiv de prea multă vreme.

Închei scurta mea scrisoare cu un călduros „huo putorilor”, dorindu-vă din toată inima uninominale şi reducere de posturi. Sunteţi prea mulţi, prea nesimţiţi, prea leneşi, prea infatuaţi, prea nesătui şi ne costaţi prea mult.

Cu adînc dezgust,

Romania trează

Frumuseţea la romani

Ştim cu toţii că noi romanii avem suflete sensibile, înclinate spre poezie, dar mai ales spre frumuseţe. Viaţa noastră pare o continuă căutare a rimei perfecte pînă şi în scandări la evenimente sau proteste, de la uitatele lozinci „Ceauşescu şi poporul – Ceauşescu viitorul”, la recentele „Ieşi afară, javră ordinară”, „Piticul şi Chiorul au distrus poporul”, etc. De poetele de la Apaca, cred că am pomenit cu altă ocazie, dar asta nu înseamnă că le-am trecut cu vederea, oricum, ele au făcut istorie.

Înclinaţia romanului pentru frumos este veche, că altfel n-ar fi apărut povestea Ilenei Cosînzene şi al ei Făt Frumos. Ileana nu aştepta vreun bărbat deştept, puternic, protector, ea voia neapărat unul frumos, desăvîrşirea în persoană, ceea ce e oarecum de înţeles, că doar n-o fi vrînd vreunul cu ochi încrucişaţi, cu nas mare, sau Doamne fereşte, vreun şchiop, ciung sau cocoşat.

Ideea de frumuseţe s-a perpetuat şi în politica recentă, dar şi ceva mai veche, dacă vă mai aduceţi aminte de portretul acela al lui Ceauşescu din profil, care a fost schimbat ulterior după ce lumea s-a pronunţat că ar fi „într-o ureche”. Romanul nu poate tolera urîţenia fizică, ca să nu pomenesc de vreun defect din naştere, pentru că fiecare dintre noi suntem convinşi că suntem perfecţi, altfel nu se explică abundenţa de porecle: Şchiopu’, Chioru’, Ghebosu’, Năsosu’, Chelu’, Piticu’ şi aş putea continua mult şi bine. În politica, la fel ca în toate aspectele vieţii noastre, vrem oameni frumoşi pe dinafară, cărora să nu le găsim nici un cusur, oricît am căuta.Suntem atît de exigenţi cînd vine vorba de frumuseţe încît tind să cred că i-am găsi o poreclă şi lui Iisus Christos dacă ar reveni pe pămînt, probabil Găuritu’ sau Răstignitu’.

 Sper ca la viitoarele alegeri prezidenţiale să candideze Brad Pitt sau George Clooney, că domnul Ţiriac are perciuni prea mari, Nadia Comaneci e femeie, pe Elena Udrea o urăsc deopotrivă bărbaţi şi femei - culmea, pentru că e frumoasă, Crin Antonescu are cearcăne prea mari şi ochi de peşte fiert, Mircea Geoană e rîrîit, Ungureanu e spion Mossad, iar la numele Iliescu cam scuipă lumea-n sîn şi şopteşte „piei Satană!”.

Să nu disperăm dragă naţiune, Făt Frumos al nostru va veni, dacă nu, îl aducem pe Chuck Norris.


P.S. Domnu' Dan e ştirb.

Ştirile apocalipsei 8

Pregătindu-mi eu un ceai cu lămîie şi trăgîndu-mi mucii prin bucătărie de cobză ce sunt, mi-am dat seama cu durere de un defect pe care nu ştiam că-l am şi anume: nerecunoştinţa. Cu atîtea subiecte şi apocalipse noi în desfăşurare, am uitat de omul care m-a iniţiat şi inspirat în tainele sfîrşitului lumii, Barbu de la OTV.

Şi ca să fiu sinceră pînă la capăt, înainte de a-mi turna cenuşă stelară rezultată de coliziunea planetei Nibiru cu pămîntul în cap, mai recunosc grozăvia de a nici nu fi trecut măcar cu o gratuită apăsare de buton al telecomenzii pe la OTV, unde mai nou domnu' DD a acaparat microfonul şi apocalipsa albă, a cărei centru de comandă, dispecerat şi salon cu cheie pe dinafară este... numai OTV, la concurenţă strînsă cu Antena3, unde Mircică Badea face nişte şpagaturi intelectuale de te doare mintea, dacă ai nervi să-l asculţi şi să-l vezi flegmînd conştiincios la comandă, dar şi din proprie iniţiativă, ca o slugă umilă şi zeloasă ce este.

Barbule, cu tine am treabă azi... Ţie mă spovedesc, o gurule apocaliptic, tu eşti cel care a sădit în minţile a mii de romani perspectiva de a trăi în peşteri cu un kit de supravieţuire format din beţişoare de curăţat în urechi, mască chirurgicală , Haloperidol şi seminţe de floare.
Tu eşti cel care a făcut mii de romani ce-şi preţuiesc viaţa să-şi sape adăposturi în curte, să-şi consolideze pivniţele, să taie porcul, cîinele şi nevasta ca să aibă din ce supravieţui unui atac nuclear. Cine în afară de tine Barbule, a pus atîta inimă încercînd să salveze poporul ăsta năpăstuit de la dispariţie? Cine l-a îndemnat să reacţioneze cu sms-uri, telefoane în direct, l-a înjurat părinteşte cînd a greşit, arătîndu-i că are numai pişat în cap cînd ţi-a zis că eşti bou? Cine ar mai fi rezistat ocultei mondiale pe care ai reuşit s-o îndepărtezi de la tentaţia de a ne fura rîul-ramul, găina din curte şi laptele din ţîţa vacii?

Pentru toate aceste întrebări, există un singur răspuns: Barbu, drept pentru care îi închin această odă, cu rugămintea fierbinte de a-mi ierta nerecunoştinţa şi dezinteresul recent, dar chiar nu mai am nervi şi pentru el, în condiţiile în care am constatat că există nebuni mai interesanţi, proşti cu milioanele şi minciuni cît praful stelar  de la ultimul asteroid care APROAPE ne-a adus apocalipsa îndelung prorocită.

Concluzii

Ce să fac eu dacă-s intuitivă din cap pînă-n picioare şi toate teoriile mi se confirmă, inclusiv aceea că romanii sunt misogini pînă-n prăsele? Şi la capitolul ăsta intră deopotrivă femei şi bărbaţi.
Am ocazia să constat rezistenţa mitocănească la apariţia unei femei în spaţiul public la fiecare articol pe HydePark, aşa că nu vă aşteptaţi să apară vreo femeie prim ministru sau preşedinte în următorii... hai să zic 100 de ani, optimistă fiind.

Cît vrem să primim fără să dăm nimic în schimb?

Trăim vremuri interesante... gerul năprasnic a diminuat apetitul pentru proteste iar viscolul a făcut ravagii. În mod normal ar fi trebuit ca oamenii să uite de divergenţele politice şi să devină solidari, însă nu s-a întîmplat asta.

 De la primele troiene care au acoperit drumurile cu maşini cu tot, au blocat şoselele şi-au făcut practic imposibilă intervenţia utilajelor de deszăpezit, tot mai multe voci au început să se facă auzite criticînd, judecînd şi cerînd să li „se dea”. Toată lumea voia ceva de la autorităţi,  fiecare aştepta cu gura deschisă să-i pice o pară mălăiaţă în timp ce el stă cu mînile-n sîn, ţîţîie printre dinţi, plescăie buzele a dezaprobare şi arată cu degetul.

 De data asta atenţia nu s-a concentrat, canalizat asupra a două-trei persoane ca la proteste, nici împotriva naturii cu care nu te pui, ci la modul vag generalizat „ăia”.

Între timp „ăia” au devenit militarii, jandarmii, SMURD-ul. De la toţi „ăia”, lumea a vrut ceva: să-i scoată îngheţaţi, morţi sau aproape morţi din maşinile pe care n-au vrut  să  le lase în drum şi nu din simţ civic şi anume să nu încurce circulaţia, ci pentru că pur şi simplu au pus mai presus de viaţa lor o maşină. Unuia i-a reuşit, l-au scos mort iar pe femeia de lîngă el, aproape moartă.

Cînd spun uneori că nu mai înţeleg ce se întîmplă cu lumea asta, o spun pentru că chiar n-o mai înţeleg. Nu pricep cum de poţi sta cu mîinile în sîn aşteptînd să-ţi scoată armata, jandarmii şi pompierii apa din casă în timp ce tu stai la cîrciumă cu apa pînă la genunchi.

Nu înţeleg cum poţi spune că la fiecare ploaie torenţiala îţi vine apa pînă-n bătătură cînd tu nu eşti în stare să-ţi cureţi şanţul din faţa casei. Mi-e greu să înţeleg că la un incendiu lumea stă şi cască gura în loc să sară fiecare barem cu o găleată sau o lopată...

 La fel de greu îmi e să înţeleg tupeul cu care unii spun „plătesc poliţia, plătesc armata, plătesc jandarmii, e treaba lor”. Da, este adevărat, e treaba lor, poate chiar plăteşti taxe şi impozite, dar cum s-a ajuns oare ca  una să excludă pe alta? Care o fi fost momentul în care ai fost îndreptăţit să-ţi laşi sentimentele de solidaritate la o parte, să uiţi că eşti om şi că trebuie să fii solidar cu semenul tău?

De ce oare toţi acei oameni blocaţi pe drumuri judeţene la mică distanţă de localităţi, n-au pornit pe jos la adăpost, ştiind că nu au nici carburant destul cît să se încălzească, nici mîncare, nici pături şi binenţeles nici  lopată?

De ce oamenii din localităţile de care spuneam nu s-au mobilizat să le vină celor prinşi sub zăpezi în ajutor? Biserica ortodoxă de ce n-a făcut-o, sau ea ştie doar să primească fără să dea nimic în schimb?

Am tendinţa să cred că dezumanizarea noastră ca naţie este progresivă şi nu poate fi oprită atîta timp cît întoarcem privirea dacă vedem un hoţ buzunărind , un bărbat agresînd sau lovind o femeie pe stradă, un părinte bătîndu-şi copilul. Întotdeauna invocăm o sfîntă discreţie menită să ne confere eleganţă în locul laşităţii, pretinzînd c[ „nu e treaba noastră, nu mă amestec în familia nimănui”...

Cîtă vreme  uităm că locul nostru în societate nu reprezintă doar drepturi ci şi obligaţii, nu putem avea pretenţii la progres şi civilizaţie. Pentru că oricînd, putem fi noi în locul celui care a avut nevoie de ajutor şi nu l-am oferit. N-am întins o mînă, un pahar cu apă, nu ne-am deranjat nici măcar cu o privire. Probabil, în absenţa unei fapte bune, ne grăbim să dăm pomeni la cerşetori cînd ieşim de la biserică şi credem cu tărie că păcatul nepăsării a fost plătit cu doi lei.

Apoi ne întorcem spre autorităţi cu pumnul strîns spre Salvare, armată, poliţie, că n-au făcut destul... Că puteau mai mult, că noi meritam mai mult. Ei bine, eu cred că merităm exact atît cît ni se „dă”... nici mai mult, nici mai puţin.

Probabil va veni ziua în care vom înţelege că solidaritatea nu e un cadou, e un gest de umanitate pe care noi l-am uitat de mult... ziua în care romanii vor ieşi ca în copilăria mea să măture vara în faţa casei iar iarna să cureţe zăpada pentru că aşa e normal şi nu de teama amenzii. Poate aşa vom înţelege că Pămîntul se învîrte în jurul Soarelui, nu soarele în jurul oricăruia dintre noi.

Articol publicat de subsemnata pe http://issuu.com/actualitatearomaneasca9/docs/am_nr_06_web

Doi pe-o bicicletă: Ponta şi Antonescu

N-aş putea descrie în cuvinte cu cîtă greutate am urmărit dansul din buric al starletei Antonescu şi numerele de echilibristică ale junelui Ponta pe scena politică din ultima vreme, adică din perioada precedentă suspendării preşedintelui şi pînă-n zilele noastre.

Apreciez tenacitatea în general şi ştiu că uneori e cheia succesului... Totuşi în cazul în care apelezi la absolut toate stratagemele, unele dintre ele iresponsabile şi puerile şi nimic nu dă rezultatele scontate, nu mai putem vorbi despre tenacitate ci despre o obsesie. Obsesia în cazul acesta e: să plece Băsescu... prin suspendare, anticipate, nu mai contează. Nu contează nici faptul că preşedintele a oferit pe tavă ceea ce a mai rămas din mandatul său în schimbul Parlamentului unicameral, copiii răsfăţaţi ai politicii romaneşti au refuzat.

Pe mine mă intrigă această consecvenţă în a persevera într-o idee fixă, mă intrigă mijloacele dar îmi este clar scopul: banul public, pentru că la ce-ţi serveşte puterea dacă nu poţi profita de ea material? Cum altfel se poate justifica refrenul obsesiv „Jos Băsescu” ? De dragul poporului, de dragul patriei ?

Daţi-mi voie să am îndoielile cele mai serioase şi să vă explic cum văd eu toate demersurile fanteziste, ca să nu zic neserioase ale opoziţiei: îi văd pe Antonescu şi pe Ponta ca pe doi copii răsfăţaţi care nu ezită să se arunce pe jos, să facă istericale şi să urle în gura mare că vor bicicleta roşie: Vleaaau bicicleta looooşieeee! În mod normal dacă am fi părinţii lor am ceda şi le-am zice: Bine mă, taci din gură că ne aude lumea...îţi cumpăr bicicleta roşie şi s-ar termina circul.

Noi însă nu suntem părinţii lor şi nu avem nici un motiv să le îndeplinim capriciile... pentru  aceşti doi aşa zişi politicieni, noi cu destinele şi visele noastre asta reprezentăm: capriciile a doi plozi răzgîiaţi care-şi doresc cîte-o bicicletă roşie. N-o primesc acasă, se duc şi se plîng la vecini, respectiv în Parlamentul European: ţipă că la ei în casă e dictatură, că tot ce au cerut ei e o amărîtă de bicicletă roşie şi n-au primit-o. Se trîntesc demonstrativ pe jos, bat cu pumnişorii în podele, se tăvălesc, se umplu de muci şi lacrimi, doar-doar Coana Europa s-o înduioşa şi-o să sune la Protecţia Copilului care va obliga părinţii denaturaţi să cumpere băieţeilor cîte-o bicicletă roşie.

În definitiv, ce contează că bicicleta  e Romania  toată? De ce n-a înţeles ea neghioaba cu vorba bună şi demonstraţia din Piaţă? De ce n-a înţeles cînd au ameninţat-o cu sancţiunile, cu pîra şi-n cele din urmă cu bau-baul suprem – minerii? De ce nu ascultă glasul Antenei3 care-o îndeamnă să se predea pentru binele ei?  De ce e rea şi nu se dă băieţeiilor chiar dacă ştie că  ar călări-o pînă ar şubrezi-o, ar rugini şi i-ar pica lanţul şi spiţele?

De ce ar conta că ea, bicicleta rîvnită nu se vrea nici încălecată şi nici condusă de doi teribilişti care promit c-ar îngriji-o, ar vopsi-o ori de cîte ori ar fi nevoie, ar ţine-o la adăpost departe de intemperii, atîta timp cît ei ştiu că o vor folosi doar cît va fi funcţională, utilă, după care o vor da la fier vechi?